Pachet „Iluzia fericirii”

Ce ne spunem cand nu ne vorbim Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul parintii prietenii... tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun fara urma de neoplasm prin urmare in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea revine in povestea din care evadase dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult cu pesti-emotii cu scoici-amintiri cu ganduri-nisipuri cu plante-vise mediul ei vital de mai inainte se dovedeste a fi acum ceva banal deloc esential foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era... nu mai conteaza atata timp cat insotind-o pas cu pas pe drumul ei ne-am facut tandari ca sa ne recompunem am mintit ca sa descoperim adevarul am urat ca sa aflam iubirea adevarata ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna. „Cand esti pe un drum cu sens unic fara cale de intoarcere fiecare secunda te costa altfel. Moartea imi zambeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie in care sa ne pregatim sa murim. Ma auzi? Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. In fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfarsit.“ Mastile fricii O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa). “Un roman frumos și trist dur și sensibil deopotrivă o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori sufocând iubirea pacea interioară bucuria vieții tot ce e mai frumos în oameni.” - Radu Gavan “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele ea le iubește apoi ca pe niște copii cu toate defectele și durerile lor. Ema David și Sofia sunt niște personaje tragice într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul fizic și emoțional suferit și perpetuat de personaje este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Maștile fricii iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” - Ada Roseti Să nu râzi :(( Să nu râdeți.... Dar nici nu o să puteți. Cartea asta doare exasperează. O iubire maternă ca o ură grea. Ura că nu ești cenușăreasa oricâți pantofi ai că universul nu se orânduiește în cercuri concentrice de răsplăți. Că nu stă drepți la ordinele tale. Pe care nu știi să le dai fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri și nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcolești la piept este despre ce nu ești și ce nu poți într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta Buricul absolut al pământului. Mama Gaia Glia. Tellus Mater. Pântec și mormânt. Nu. Nu o să râdeți. Dar cred că veți simți trăi înțelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ștreangul în care ne atârnăm propria neputință. Să nu râzi :(( este o experiență limită ascunsă de obicei de mituri și tăceri. Doare exasperează. Eliberează. - Mihaela Miroiu filosof scriitoare Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua într-o formulă redusă ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecției: să nu râzi să nu plângi doar să înțelegi. Și de fapt ce avem noi aici? Ceva consistent și pentru literatura de azi luminos și incitant. Ceva care între altele ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher cu o siguranță de sine extraordinară cu nerv cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical și îngăduiți aceasta cu grație și șarm se poate spune imediat și bine-meritat: să nu râzi să nu plângi să înțelegi; dar și să admiri să te bucuri. Și să dai mai departe. Și anume: să te bucuri și să dai mai departe literatură de foarte bună calitate! - Cristian Pătrășconiu jurnalist cultural Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărțile știu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârșit cutiuțele lumii căutând un înțeles. Iar ceea ce găsește e fără excepție absurd vesel sau doar înfricoșător. Că e departe că e aproape lumea e altfel dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citești te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viața stau invers. Oamenii supraviețuiesc în zeci sute de lumi cu care sunt obligați să negocieze și cărora li se supun până la urmă. Cartea de față este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea și eroina ei Diana care povestește fără să mai scoată un cuvânt (ar fi și greu cu o funie în jurul gâtului!) istoria eșecului personal. Este un roman dar și o carte de povestiri de memorii o carte dusă cu capul. Pe scurt nu oferă nicio speranță. Ceea ce însă o deosebește fundamental de tomurile care vestesc sfârșitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mișcare ascunde ceva imobil: omul incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit. - Florin Iaru scriitor În viața reală Raluca Feher este director de creație la CAP și unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viața ideală Raluca este o exploratoare curioasă călătoare printre vorbe și povești prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiți-o pe https://feher.live/.